DILEMELE NECREDINTEI

Necredinta-n sine are mult prea des si mari dileme,
insistānd cu neadevaruri ca sa scape de probleme.
Ea loveste-n adevar īncercand ca sa-l respinga,
admitānd ca prin negare va putea ca sa-l īnvinga.

Necredinta, nu-l subjuga doar pe cel ce nu-i scolit,
tinānd cont de cum se-agata si de omul instruit.
Il convinge sa nu creada sub sintagma ignorantei,
sa-si īnvaluie fiinta īn mantia nesperantei.

Ea īngenuncheaza omul agresandu-l fara mila
si-l determina sa rāme prin pamānt pentru-o fosila.
Il convinge ca sa-si tina Creatorul sau deoparte,
respingānd credinta vie cu mumii si oase moarte.

Necredinta e o plaga ce-o inspira Asmodeu,
īns-acei ce n-o accepta vor primi īn cer trofeu.
Doar acei ce-L au pe Domnul cultivānd credinta vie,
vor accede sus īn ceruri, nu o zi, ci-o vesnicie.

Omul ce-a primit credinta, e nascut a doua oara,
si-L primeste pe Isus ca pe singura-i comoara.
Este sigur ca īn ceruri e trecut si el pe nume,
si aceasta īl va face sa deteste multe-n lume.

Fie-n noi credinta aceasta ca un bun margaritar
īmpartita de Isus, nu prin merit, ci prin har.
Prin ea, El, ne da putere s-aruncam si-un munte-n mare,
cānd prin mijlocul Golgotei, El ne da rascumparare.

Credinta de ni-i tare, vie nu mai face-n jur probleme,
ea razbind īn jurul nostru sa ne scape de dileme.
Izbuteste-n fata noastra sa luceasca viitorul,
cānd primim prin nevedere ce-a facut Māntuitorul.